Din nou despre avorturi

     Domnule Director,

     Vă rog să publicaţi unele lămuriri şi completări la cele ce le-am publicat în ultimul număr al ziarului "Presa Ortodoxă" din 4 aprilie, sub titlul: "Avorturile şi statul".

     Deoarece discuţia ce s-a făcut nu s-a publicat în întregime (de altfel n-ar fi ajuns pentru ea toate celelalte patru pagini ale ziarului), ci numai extrase, şi acestea nu fără întreruperi, ci cu goluri şi lipsuri, lucru necesar iconomisirii spaţiului, apare eventualitatea strecurării de ne­înţelegeri şi interpretări greşite faţă de poziţiile smereniei mele referitoare la subiectul acesta (al avorturilor), într-adevăr explozibil. Aşadar: Acest pericol are două componente:

     Primul: "Din punctul de vedere al moralei creştine, nici un caz (afară de unul şi singur, dar despre el vom vorbi mai jos) nu îngăduie avorturile". Sublinierile s-au făcut ca la prima publicare, dar pericolul neînţelegerii există şi în propoziţia dintre paranteze "afară de unul şi singur"...

     A doua: "Am spus că există un caz şi singurul în care jertfirea embrionului se poate tolera ca un rău necesar, cum ar fi, uciderea în legitimă apărare. Asta se întâmplă atunci când există dilema: Viaţa mamei sau viaţa embrio­nului? Adică atunci când naşterea (subliniere: Luaţi aminte la cuvânt: Nu spune continuarea sarcinii", ci "naşte­rea") embrionului are ca rezultat inevitabil (subliniere: Luaţi aminte şi la cuvântul "inevitabil"), după datele medi­cinii omeneşti, moartea mamei. Dar şi în acest caz, foarte rar, cuvântul îl va avea numai şi în mod exclusiv cea însărcinată. Ea şi nimeni altul. I se va spune adevărul şi va fi invitată să hotărască. Cunosc două-trei de astfel de cazuri. Femeile acestea... au spus medicilor: "Doctore, salvează-mi copilul. Pe mine lasă-mă să mă jertfesc!". Şi rezultatul: S-au izbăvit şi mamele, şi copiii! Dar şi dacă mor, cine se îndoieşte că o astfel de faptă plină de atâta devotament şi jertfire de sine, o faptă plină de atâta măreţie sufletească şi morală, nu le va asigura fericirea nesfârşită a împărăţiei celei neînserate a Domnului nos­tru?...".

     Pe durata desfăşurării convorbirilor (la care au fost de faţă şi 9-10 medici, de diferite specialităţi) s-au făcut, pre­cum cred, clare, foarte clare următoarele:

     1. A se "tolera" (îngădui) avortul "din punctul de ve­dere al moralei creştine", pentru "un caz şi singurul" nu s-a spus cu referire la mame, ci cu referire exclusivă şi nu­mai la medici. (Mai multe mai jos).

     2. La fel şi propoziţia: "atunci când există dilema: Viaţa mamei, sau viaţa embrionului?" se referă numai la medici şi nu la mame (se înţelege că cele creştine) pen­tru care nu se pune nici o dilemă, deoarece jertfa pentru celălalt este un element cunoscut pentru credincios.

     3. Propoziţia: "Adică atunci când NAŞTEREA embrio­nului are ca rezultat inevitabil, după datele medicale omeneşti, moartea mamei" aranjează, împreună cu cele zise după aceea, tot subiectul în timpul naşterii, adică se referă la cazurile de naşteri grele, care nu se pot rezolva în nici un fel (nici prin "cezariană") neputând anula peri­colul sigur al morţii mamei.

     Prin urmare, toată problema s-a prezentat, potrivit răspunsurilor mele la întrebările puse, astfel:

     Medicul chemat să ajute la naştere, câteodată, în ciu­da tuturor eforturilor lui mai presus de om, se află în faţa unor greutăţi de netrecut şi vede stând înaintea sa, neîn­durătoare dar şi tragică, dilema: Să salveze pe cel purtat în pântece sau pe mama lui. În cazul acesta responsabilitatea va trece la mamă (este de la sine înţeles că, peri­colul fiind întrezărit, ea a fost prevenită de mai înainte, adică înainte de intervenţie), care va fi chemată să hotă­rască. Dacă ea este credincioasă, problema este rezol­vată dinainte. Dar dacă este necredincioasă şi iubitoare de sine şi preferă propria ei viaţă, atunci fapta medicului împotriva embrionului va apărea ca "tolerată", din punct de vedere al moralei creştine. Avem desigur în cazul aces­ta un rău (adică ucidere), dar un rău necesar. Medicul nu poate de la sine, nu are nici un drept în cazul acesta s-o jertfească pe mamă, dacă ea refuză jertfa. În cele ce am spus n-am lăsat nici cea mai mică impresie că cele de mai sus se raportează exclusiv la timpul naşterii, ci ele se referă la tot stadiul purtării sarcinii. Pericol inevitabil pen­tru viaţa (subliniez: pentru viaţa) femeii în primele luni ale sarcinii şi, provenit, se înţelege, din sarcina aceasta a ei nu există. Astfel de pericole e posibil să apară numai: a) în timpul naşterii, şi b) cu câteva săptămâni înainte de naştere (cazuri de "placentă premergătoare" sau de "des­prindere prematură" a acesteia) şi atâta timp cât există fie imposibilitatea "cezarienei", fie desăvârşita ei contraindicaţie. Dar şi în aceste cazuri embrionul este viabil. În esenţă şi în cazul b) avem iarăşi naştere, numai că aceasta este prematură. Aşadar, dilema pentru medic poate apărea numai la naştere, normală sau prematură. Chiar şi eclampsia (2), apare atât de rar în primele luni ale sar­cinii, încât nu este cazul să se pună problema pentru a se discuta aici. Acestea nu le spun eu, ci studiile con­temporane de obstetrică. Prin urmare înainte de naştere nu avem dileme, ci pseudodilemă. Aici mi-am adus amin­te de cazul naşterii cunoscutului judecător al Atenei, domnul Filip Trohani, caz pe care el l-a publicat în ziarul religios. Îl reiau pentru cititorii "Presei Ortodoxe": în timp ce mama domnului Trohani era însărcinată cu el, în anul 1928, a fost dusă grav bolnavă şi cu hemoragie continuă la clinica "Aretaios". Acolo, profesorii K. Logothetopoulos şi K. Louros (tatăl contemporanului profesor şi academi­cian), chemaţi în mod special pentru cazul acesta, au hotărât ca ultima soluţie a salvării mamei, jertfirea lui, fără ca ea să ştie, la aceasta consimţind şi tatăl lui. Dar înainte ca mama lui să intre în sala de operaţie, a ajuns acolo pe neaşteptate şi bunica lui care, aflând de hotă­rârea medicilor, a caracterizat fapta aceasta drept crimă, şi a pretins de la ginerele ei ca în cazul acesta să hotă­rască însăşi soţia lui şi mama fătului, căreia trebuie să i se facă cunoscută situaţia ei tragică. Cu o uimitoare stă­pânire de sine, bunica sa a intrat în salonul fiicei ei, ce era pe moarte, şi i-a spus: 'Fiica mea, nu este lucru sigur că o să scapi prin operaţie. Nu primi să pleci din lumea aceasta încărcată cu un astfel de păcat înfricoşător, adică cu moartea omului ce îl porţi în pântece. Dacă tu mori, cât voi trăi, eu voi fi mama copilului tău (a fratelui mai mare al domnului Trohani) şi mă voi îngriji să-i găsesc soţului tău o soţie bună spre restabilirea lui. În spitalul în care te afli a adormit Sfântul Nectarie. Vom ruga aşadar pe Sfântul Nectarie şi sufletul sfânt al tatălui tău să mijlo­cească la Dumnezeu ca să facă minuni şi să te mântuieşti şi tu, şi copilul tău". Mama domnului Trohani a refuzat să intre în sala de operaţie. Profesorul Logothetopoulos, susţinut şi de profesorul Louros, au mustrat-o pe bunica lui numind-o habotnică şi absurdă, şi a insistat pentru ne­cesitatea absolută a operaţiei. Dar mama a rămas neclin­tită în hotărârea ei... În cele din urmă s-au izbăvit şi ea, şi fiul ei!

     Acestea s-au spus pentru evitarea absurdităţilor şi răstălmăcirilor cu voie sau fără voie.

     In sfârşit, înainte de a încheia prezenta, aş dori să consemnez şi un alt caz, din multele ce le-am dezbătut în acea discuţie, caz care arată cu câtă uşurinţă mulţi me­dici recomandă avorturile şi multe mame le primesc... (Când nici măcar eliminare de apendicită nu avem!...).

     Cam cu zece ani în urmă m-a vizitat o doamnă necu­noscută, la recomandarea unei familii prietene şi mie, şi aceleia. Doamna zămislise. În fiecare an soţul o supunea unei terapii cu iod radioactiv. Medicii au înfricoşat-o cu adevărat spunându-i consecinţele terapiei asupra fătului şi insistau să facă "întrerupere de sarcină". (Ce expresie elegantă! Vorbim despre ucidere, ca şi cum ar fi vorba de întreruperea... concediului (!) şi întoarcerea la serviciu. Epoca noastră se distinge prin eufemisme (3)...). Doamna a fost convinsă, dar precum am observat, mai exista în ea încă o umbră de şovăială. - "De ce aţi venit totuşi la mine?" -am întrebat-o. Ca să vă dau certificat că puteţi săvârşi ucidere în mod liber?". -"Dar, Părinte, să nasc un copil anormal?" -a răspuns ea. -"Să nu fiţi atât de sigură de asta! Părerile medicale nu sunt matematice. Aici nu este vorba de doi şi cu doi fac patru. De câte ori n-au rămas mincinoşi medicii! ...Consider foarte probabil ca şi în cazul dumneavoastră să rămână de mincinoşi. Dar chiar şi dacă presupunem că aici avem siguranţă abso­lută, credeţi că asta schimbă întru ceva situaţia? Uciderea embrionului anormal încetează de a fi ucidere de om? Dacă Dumnezeu îngăduie o astfel de încercare, o veţi vedea ca inclusă în planul Său pentru mântuirea Dvs. Veţi ridica fără murmur crucea Dvs. şi veţi primi cunună. Aţi luat aminte!? Dacă Dumnezeu socoteşte că trebuie să ridicaţi o astfel de cruce, o veţi ridica neapărat! Veţi ridi­ca o alta, asemănătoare. Şi pe aceea o veţi ridica, de ne­voie, însă pe aceasta o veţi ridica cu voia dumneavoas­tră, lucru ce va avea mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Poate Dumnezeu va îngădui să ridicaţi o cruce mai grea decât aceasta, pe care căutaţi să o evitaţi. Ţineţi-vă co­pilul. Ţineţi-l cu tot sufletul dumneavoastră. Mai presus de medici există Dumnezeu... Aveţi şi un alt copil?". -"Am un băieţel de 2 ani şi jumătate". -"Dacă acesta cade şi se loveşte, sau îl loveşte maşina şi va rămâne cu desăvâr­şire invalid, îl veţi omorî?". - Nu, Părinte!. Să-mi omor copilul meu?". - "Dar cel pe care îl aveţi în pântece, nu este de asemenea copilul dumneavoastră? Deoarece pe acesta încă nu l-aţi văzut, nu l-aţi alăptat, nu l-aţi mângâ­iat, nu l-aţi strâns în braţe, încetează să fie copilul dum­neavoastră? De ce pe acesta îl omorâţi pentru simpla eventualitate că se va naşte anormal, în timp ce pe celă­lalt îl veţi ţine chiar dacă va deveni cu adevărat anormal?...".

     După scurgerea a circa şase luni, timp în care eu uitasem cu desăvârşire întâmplarea, primesc un telefon de la doamna sus-zisă, ce era la clinică, unde cu puţin timp înainte născuse: "Părinte, am născut un băieţel foarte sănătos şi complet teafăr. Când îl văd şi cuget că puţin a lipsit ca acest copilaş să fie aruncat la canal de mine, mama lui, aproape că înnebunesc. Din ce m-a izbăvit Dumnezeu!...".

     Cu stimă şi dragoste în Domnul.